ACTUL I
La marginea unei păduri se află casa tinerei Giselle, care locuieşte cu vârstnica ei mamă, Bertha. Este vremea culesului. Pădurarul Hans, îndrăgostit de Giselle, se îndreaptă spre casa fetei, dar se opreşte în drum, la apariţia unui străin. Este contele Albert, însoţit de scutierul său, Wilfried. Visător, contele caută mereu noi aventuri romantice. A zărit-o pe tânăra Giselle, care i-a trezit o puternică pasiune. Ca să nu-şi trădeze rangul, Albert schimbă straiele bogate cu altele simple. Wilfried, care îi ascunde hainele într-o mică colibă, îl sfătuieşte să fie prevăzător. Rămas singur, Albert bate la uşa fetei. Giselle, şi ea îndrăgostită de tânărul necunoscut, îl întâmpină bucuroasă. La îndoielile fetei, Albert rupe o floare şi, numărând petalele, îi arată că soarta va fi fericită. Pe neaşteptate apare pădurarul Hans, prevenind-o pe Giselle că greşeşte prin încrederea faţă de necunoscut. Intervine Albert, care îl alungă pe Hans.
Un grup de tinere îi înconjoară. Sunt prietenele lui Giselle, care se întorc de la culesul viilor. Fericită de dragostea ei pentru Albert, Giselle, într-un dans avântat, îl prezintă drept logodnic, exprimându-şi exuberanţa sentimentelor. În zadar o roagă mama sa să se cruţe, evitând oboseala dansului, pe care Giselle îl face martorul iubirii fără pată pentru Albert. Giselle, bolnavă de inimă, poate fi oricând victima unui asemenea efort. Nepăsătoare, fata nu se poate gândi la nimic rău în aceste clipe.
Din depărtare, sunete de corn anunţă apropierea unui cortegiu de vânătoare. Neobservat, Albert se retrage în pădure, de teamă să nu fie recunoscut. Hans îl urmăreşte, ascunzându-se în micuţa colibă unde şi-a lăsat tânărul hainele bogate. Cortegiul apare în frunte cu nobilul tată al lui Albert şi logodnica lui, Bathilde. Poposind în piaţeta satului, cer ospitalitate chiar de la mama lui Giselle. Fata este impresionată de frumoasele straie ale Bathildei, care, la rându-i se arată cucerită de farmecul naiv al tinerei ţărăncuţe. Vorbindu-i despre viaţa pe care o duce, Giselle îi spune că iubeşte dansul, pentru care are o adevărată pasiune. Pentru a-i mulţumi, căci Giselle îi dansează plină de voioşie, Bathilde îi dăruieşte un lanţ de aur. Ca răspuns, fata îi încredinţează secretul ei – dragostea pentru un tânăr chipeş, cu care s-a şi logodit. Invitaţi să se odihnească, oaspeţii intră în casa lui Giselle.
Contele, îngrijorat de lipsa fiului său, cere lămuriri scutierului, ordonând să vestească din corn semnalul de vânătoare, la care ştie că va răspunde şi Albert. Prudent, scutierul porneşte să-şi caute în pădure stăpânul. Pe furiş, din colibă iese Hans pădurarul, purtând în mînă spada lui Albert şi cornul de vânătoare.
Tinerii se adună în piaţă, pentru a sărbători culesul roadei. În mijlocul lor, Giselle dansează cu înflăcărare, dar Hans o opreşte. Vrea, arătându-i spada, să-i arate adevărata faţă a înşelătorului ei logodnic. Giselle, prea sigură de sentimentele lui Albert, se aruncă la pieptul lui, rugându-l să dezmintă vorbele pădurarului. Când Hans vede că Albert o linişteşte cu vorbe deşarte, sună puternic din corn. La acest semnal, oaspeţii ies din casă, înclinându-se cu respect în faţa lui Albert. Neliniştită, Giselle o întreabă pe Bathilde cine este Albert. La răspunsul acesteia că se află în faţa logodnicului ei, Giselle rupe cu furie lanţul de aur, primit în dar, şi îl aruncă dispreţuitor. Durerea o copleşeşte, mintea ei se întunecă în faţa adevărului crunt. Plângând în hohote, apoi râzând inconştientă, Giselle îşi aduce aminte clipele fericite petrecute cu Albert, jurămintele lor de dragoste. Inima ei bolnavă nu mai rezistă. Într-un ultim elan, Giselle îl îmbrăţişează pe Albert şi se prăbuşeşte, înconjurată de mama şi de prietenii ei îndureraţi. Hans şi Albert îşi dau seama că, fără să vrea, fiecare din ei i-au pricinuit moartea.
ACTUL II
Este noapte. În cimitirul satului, la proaspătul mormânt al lui Giselle, Hans vine în liniştea întunericului să-şi plângă durerea. Foşnete tainice se aud, luminiţe stranii strălucesc pe marginea lacului. Înfricoşat, Hans se retrage. Din misterul nopţii se detaşează o siluetă. Este Myrtha, crăiasa ielelor (în versiunea originală “Willis”). La miezul nopţii vine vremea când ea cheamă, din adâncul pământului, supusele - sufletele triste ale tinerelor care au murit înainte de nuntă.
La ordinul Myrthei, ielele se strâng în jurul mormântului lui Giselle. Firava siluetă a fetei apare, înclinându-se supusă în faţa stăpânei. Dar la auzul unor paşi, ielele se ascund. Albert, însoţit de scutierul său, vine să caute mormântul lui Giselle. Fără să se teamă de cuvintele înspăimântate ale scutierului, Albert rămâne singur lângă mormânt, pentru a plânge pierderea fetei pe care o îndrăgise. În faţa lui apare chipul drag. Albert vrea să o atingă, dar ea dispare. Imaginea ei pare să fie pretutindeni, purtându-l prin aleile cimitirului, prin boschetele înflorite.
Între timp, ielele îl urmăresc pe pădurar, obligându-l să danseze până la epuizare. Voind să-l pedepsească pentru moartea fetei, ele îl chinuiesc, alungându-l mereu, până când Hans se aruncă disperat în apele lacului. Atunci, ielele pornesc în căutarea celuilalt vinovat, Albert. Neîndurătoare în faţa rugăminţii lui Albert de a-l ierta, Myrtha îi porunceşte lui Giselle să danseze cu el. Dincolo de moarte, puterea dragostei lui Giselle îl întăreşte, ajutându-l să reziste dansului istovitor. Ca prin vis, acest dans îl face să retrăiască frânturi din fericirea sa spulberată. Din depărtare se aud ceasurile oraşului, prevestind sosirea zorilor. În negura dimineţii, ielele, pierzându-şi puterea, dispar. Cu inima sfâşiată de durere, Albert îşi ia din nou rămas bun de la Giselle. Imaginea ei se topeşte în neant, rămânând doar o preţioasă amintire în sufletul tânărului chinuit de remuşcări. Copleşit de durerea acestei iubiri, mai puternică decât moartea, Albert se prăbuşeşte pe mormântul lui Giselle.