Actul I
Tabloul I
Noapte de vară. Tabăra oştirii. Lăpuşneanu, singur cu gîndurile sale triste, cântăreşte sorţii de izbîndă. În zori de zi, o solie de patru boieri, în frunte cu vornicul Moţoc, vin  „din partea ţării”, cerând voievodului să se întoarcă din drum, că nu-l vrea ţara la domnie. Alexandru le răspunde: „dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!”. Înfricoşaţi, solii pleacă, dar vornicul Moţoc, deşi îl trădase pe Alexandru în timpul primei domnii, rămâne, îngenunchează şi-i sărută poala veşmîntului în semn că-l recunoaşte domnitor, rugându-l să-i dea voie să rămână cu el, credincios până la moarte. Lăpuşneanu se face a-l crede şi îi răspunde, râzând: „Până la moarte... se poate!”.
Tabloul II
În piaţa palatului s-a adunat poporul în frunte cu boierii. Apare Lăpuşneanu, însoţit de curteni. Poporul slăveşte domnitorul. Boierii se simt siliţi să ia parte şi ei la această sărbătoare. Ca reprezentant al marii boierimi, care nu-l dorea la tron pe Lăpuşneanu, boierul Drăgan îl înfruntă pe domnitor în faţa mulţimii. Alexandru condamnă la moarte boierii revoltaţi. Peste un timp, aici vine doamna Ruxanda cu Ilinca, prietena ei. Capetele boierilor executaţi, înfipte în pari, creează o priveliște groaznică. În piaţa palatului, vin în grabă văduvele celor executaţi. Recunoscând-o pe doamna ţării, ele îi cer să oprească mânia tiranului.
Tabloul III
Ruxanda îl roagă pe Lăpuşneanu să înceteze vărsările de sînge. El îşi struneşte cu greu nemulţumirea. În finalul discuţiei, domnitorul îi spune Ruxandei să pună la cale toate cele de cuviinţă pentru ospăţul pe care îl dă în cinstea boierilor. Rămânând singur, Lăpuşneanu este cuprins de îndoieli în privinţa deciziei luate.
Actul II
Tabloul IV
La slujba bisericească, Lăpuşneanu „face pace” cu boierii, cerându-le să-l ierte şi-i invită la un ospăţ în cinstea acestei concilieri. Boierii primesc invitaţia. Doar Spancioc şi Stroici n-au încredere în promisiunile voievodului şi fug spre graniţa polonă.
Tabloul V
În sala palatului „petrec” boierii cuprinşi de o neagră presimţire. Pentru a-i linişti, domnitorul porunceşte să se execute în cinstea lor un dans oriental, după moda timpului. Moţoc încearcă prin cuvinte linguşitoare să-şi asigure protecţia domnitorului. La un semn al lui Lăpuşneanu, slugile şi ostaşii se răfuiesc crunt cu boierii, lăsându-l în viaţă doar pe Moţoc. Din afara palatului  se aude larma tot mai puternică a mulţimii. Domnitorul îl trimite pe armaş să afle cauzele acestei răscoale. După cîteva fraze, glasurile se unesc într-o singură cerere: „Capul lui Moţoc vrem!”. Boierul înfricoşat, roagă domnitorul să nu asculte mulţimea, pentru că el este boier mare, iar ei sunt prostime. Alexandru-Vodă răspunde: „Proşti, dar mulţi!”. Vornicul Moţoc este dat pe mâna mulţimii.
Tabloul VI
Au trecut patru ani. Cetatea Hotinului. Lăpuşneanu, bolnav de lingoare, îşi trăieşte ultimele zile. Aflând de boala  voievodului, boierii fugari, Spancioc şi Stroici se reântorc în Moldova, pentru a se răzbuna. Având legături secrete cu mitropolitul Teofan, ei pătrund în cetate. Doamna Ruxanda îşi îngrijeşte soţul cu credinţă. Mitropolitul şi câţiva arhierei vin în odaia bolnavului. Trezit din letargie de cântările lor, voievodul cere cu glas înfricoşător moartea trădătorilor – a preoţilor linguşitori şi boierilor lacomi, apoi cade din nou în leşin. Teofan o îndepărtează pe doamna Ruxanda de la patul voievodului, pentru a merge la biserică, unde urmează să fie întronat Bogdan, fiul lui Lăpuşneanu, şi lasă la patul voievodului doi călugări să îngrijească de trupul şi sufletul bolnavului. Aceştia sunt Spancioc şi Stroici, care, imediat ce rămîn singuri cu bolnavul, îi dau să bea o cupă cu otravă. În dureri groaznice, Alexandru Lăpuşneanu moare.